Îmbrățișare, connecting people.
Lăsând gluma la o parte, o îmbrățișare are efecte benefice, terapeutice. Reduce stresul și anxietatea, aduce calm și siguranță.
Și, cu toate astea, încă din perioada formării în terapie, psihoterapeuților în devenire li se spune: nu se încurajează îmbrățișările în cabinet.
Sunt cele două fraze de mai sus contradictorii? Nu. Deloc. Deși, aparent, e cu da.
Nu pot să încep să explic ce am spus mai sus fără a explica înainte ce este spațiul terapeutic. Pe lângă spațiul fizic, efectiv, spațiul terapeutic are ca rol să-ți ofere un loc sigur și, din anumite puncte de vedere, neutru.
Se poate întâmpla ca terapeutul, în funcție de nevoile tale să:
- Tacă;
- Exploreze;
- Pună întrebări;
- Noteze;
- Te provoace prin diferite activități și ipoteze;
- Te scoată din zona de confort cu scopul conștientizării și evoluției.
Ce nu are voie? Pe scurt, să facă mai rău.
Și-acum să intrăm în explicarea celor spuse mai sus. Și voi începe teoretic:
De multe ori relația terapeutică, mai ales în fazele incipiente, este resimțită (ușor) dezechilibrată. Clienții, chiar și-atunci când sunt încurajați să nu, folosesc formule de politețe în exprimare. Privesc terapeutul ca pe o figură de autoritate.
În societatea noastră majoritatea oamenilor vin la terapie când le este rău. Sunt destul de puțini cei care vin pentru dezvoltare. Iar problematicile cu care, adesea, se confruntă clienții în terapie, au la bază o rană: abandon, singurătate, respingere, neiubire, abuz.
Procesul de integrare și restructurare a acestor răni este unul sensibil, de durată și care se fundamentează pe o relație de încredere în terapie. Încredere și consecvență. O relație în care terapeutul construiește, ușor-ușor, către identificarea și menținerea relațiilor sănătoase și cu sens din viața clientului.
Să luăm, spre exemplu, cazul abandonului și neiubirii. Aceste răni, adesea, apar din copilărie. De când copilul simte că nu are loc în viața părinților, este dat la o parte, i se arată că iubirea e condiționată sau nu există deloc. Sigur, acel copil va începe, ușor ușor, să dezvolte mecanisme de coping. Dar, în sinea sa, va tânji mereu după acceptare și iubire necondiționată.
Iar acel copil în corp de adult pășește în cabinetul terapeutului. Terapeut pe care îl investește cu încredere și autoritate. Iar acel terapeut, într-un anumit moment, oferă o îmbrățișare. Poate cu cele mai bune intenții. Însă este o vorbă care spune: drumul către iad este pavat cu bune intenții.
Acel gest poate naște interpretări foarte dăunătoare:
- Sunt iubit (fie din perspectivă de copil, fie din cea amoroasă, de adult) => poate crea o dependență nocivă față de persoana terapeutului, scopul terapiei fiind autonomia și desprinderea
- Și el vrea să mă rănească/abuzeze => trauma se poate adânci și comunicarea bloca
În ambele cazuri, relația devine alterată.
Vei spune, poate: e doar o îmbrățișare. Se poate vorbi despre asta și rezolva.
Poate. Dar poate nu. Sunt cazuri când nu.
Și-aici vreau să trec în exemplul practic.
Există, documentate, cazuri de profesori universitari și chiar psihoterapeuți (străini și români) care au abuzat de poziția lor și au convins studente sau cliente să întrețină relații sexuale cu ei. Relații ce, ulterior, s-au transformat în relații de cuplu. Pentru unele din aceste cazuri anchetele au fost finalizate, altele sunt în curs de desfășurare.
Ok, vei spune, dar aici vorbim despre ceva mai grav decât o îmbrățișare. Și ai avea dreptate.
Dar, oare, cum pornește totul?
Prima dată cu o privire.
Pe urmă cu o atingere.
Cu mesaje în afara ședințelor.
Sau poate chiar cu o îmbrățișare necerută și interpretată greșit.
Codul deontologic stipulează că psihologii/psihoterapeuții nu trebuie să se angajeze în relații intime (sexual-romantice) cu foști clienți pentru cel puțin 2 ani după încetarea terapiei. Iar, uneori, aici este inclusă și prietenia.
Așadar, sunt cele două fraze de la început contradictorii? Nu. Îmbrățișarea va avea mereu acel efect benefic și terapeutic. Însă atunci când o ceri tu. Din partea cui o ceri. Și de la persoanele ce vor continua să rămână în viața ta și după încheierea procesului terapeutic.
Poate terapeutul să-ți ofere, în cazuri excepționale, o îmbrățișare? Poate. Dar cu foarte mult context, clarificare și când există un echilibru clar și bine stabilit în relația respectivă. Așa că, mai degrabă, ar fi cu nu.