Oare cine ne așteaptă și vede?
ATENȚIE – Acest articol poate conține spoilere ale cărților „Cel care mă așteaptă” și „Tatăl celuilalt copil”, scrise de autoarea iraniană Parinoush Saniee.
Am citit aceste două cărți pe nerăsuflate. Am început cu „Tatăl celuilalt copil”. În ultima treime, la susținerea primită de copilul neiubit din partea bunicii sale, singurul ajutor real pe care-l primește până la intrarea în școală, m-a bușit plânsul. Plâns cu muci. Care se întețea pe măsură ce avansam.
Cartea arată viața unui băiețel iranian, crescut în regulile poporului islamic, unde imaginea contează, unde religia primează, unde femeia este, de cele mai multe ori, obiectificată.
Acest copil, deși băiat, trăiește influențat de două perspective:
- Cea a tatălui, care, plecând urechile la părerile altor membri din familie, îl consideră pe băiat ca având retard mintal. Lucru rușinos în viziunea sa, care-l face să se îndepărteze de băiat, să nu-i ofere afecțiune și să-l critice mereu, când are ocazia. Tatălui i se adaugă în „eforturi” și fiul mai mare, mândria familiei;
- A mamei băiatului care, deși îl iubește pe copil și-i vrea binele, fără să vrea pune presiune pe el și se arată copleșită de refuzul acestuia de a vorbi.
Cartea evocă o puternică traumă a neiubirii și abandonului emoțional. Pe parcursul cărții băiatul se înverșunează să refuze să vorbească deși abilitățile le are.
Acțiunile sale transmit un singur mesaj: vreau să mă vezi și să mă auzi. Așa cum sunt. Te rog, vorbește pe limba mea.
Simplificând foarte mult situația, mi-am amintit de procentajele comunicării: verbal 7%, non-verbal 55%, paraverbal 38%. Cuvintele ne ajută doar să știm că vorbim aceeași limbă. Altfel, relația dintre un părinte și copil se construiește, încă din primele zile de viață, printr-un limbaj propriu.
Copilul din carte striga prin toți porii și acțiunile (mai puțin prin voce) să fie auzit și acceptat. Avea nevoie de un aliat. Uneori îl găsea în prezența mamei. Însă mama, având propriile sale suferințe, punea, fără voia sa, presiunea pe copil ca acesta să fie cum cereau ceilalți.
Ușor-ușor, furia și revolta și-au făcut loc în sufletul copilului, manifestându-se prin comportamente distructive. Profeția copilului rău se împlinește: un copil căruia îi vei spune, în repetate rânduri, că e prost, va începe să creadă, să-și piardă stima de sine și să se comporte ca un prost, pentru a confirma ceea ce crezi tu despre el.
A doua carte
„Cel care mă așteaptă”, are în centrul său viața unei fete, din adolescență și până la vârsta de 53 de ani. Viață îmbibată de abuzuri sub pretextul tradițiilor și religiei. Bătăi până la sânge din partea familiei pentru rușinea la care a supus-o îndrăznind să ridice ochii și să zâmbească unui bărbat. Ulterior căsătoria cu un bărbat pe care nu-l vede la față decât după nuntă. Singurătatea trăită în acea căsnicie. Creșterea copiilor singură, cu multiple sacrificii. Pentru ca, în finalul cărții, până și acești copii să-i impună modul în care ea trebuie să trăiască.
O carte despre dificultatea de a te lupta singur cu un sistem menit să te îngenuncheze. Despre durerea de a pierde tot și de a nu primi înțelegere de nicăieri.
Cărțile, din punct de vedere social și psihologic, au surprins extrem de bine contextul țării. Nici nu-i de mirare, fiind vorba de o scriitoare iraniană. Cel de-al doilea roman a și fost interzis de două ori.
Trăim multe orori la nivel mondial. Le trăim și la nivel individual, în ograda noastră. Cel mai adesea o vom observa sub întrebarea: „dar dacă nu i-a plăcut, de ce-a stat? Trebuia să plece”. Și e greu de explicat dacă nu treci prin așa ceva sau dacă nu îți dai șansa să fii realmente empatic.
Imaginează-ți un incendiu (situația de abuz). Ești prins în clădirea aia (relația în care ești). Toată lumea știe că e o cale de ieșire (despărțirea). Dar fumul te îneacă, alarma de incendiu tot sună și nu-ți poți auzi gândurile. Încerci să suni pe cineva dar acel cineva îți spune „hai că exagerezi, nu poate fi așa rău”. Scările sunt blocate, liftul nu funcționează deci resurse nu ai.
În acest scenariu, simțindu-te singur, șansele să cedezi sunt mari. Să cedezi și să crezi că asta trebuie să înduri de acum încolo.
De aceea, părerea mea este că, în cazul unui abuz, e nevoie de FOARTE mult timp. E nevoie de enorm de multă blândețe. Și, de multe ori, nu e nevoie de soluții.
E nevoie de oameni care, pur și simplu, să fie prezenți. Realmente prezenți. Care să asculte, să înțeleagă și să spună „sunt aici. Nu ești singur/ă. Și orice ai avea nevoie, te susțin”.
Într-o lume fucked up e nevoie să ne conectăm autentic cât mai mult.