Mamă, ce c*r ai!

Aveam vreo 20 de ani. Adică eram în perioada vestitei mele relații abuzive. Era vreo 11 seara. Alergasem să prind tramvaiul. Mă duceam acasă. De la el de acasă. Pentru că de obicei ne vedeam la el. Îi repugna să ne vedem și la mine.

Urcasem într-un tramvai care mă lăsa undeva mai departe de casă dar nu foarte departe. Aveam de mers 7 minute pe jos.

Am ajuns în stația cu pricina. Am coborât. Și aveam două variante: să merg pe drumul principal, pe șosea (dar era mai lung puțin) sau să merg pe strada care ducea prin spatele blocului, mai puțin circulată (dar mai drept și ceva mai rapid). Am ales a doua variantă.

Undeva, pe la jumătatea drumului, am simțit o prezență în spatele meu. O ocheadă cu coada ochiului mi-a confirmat. Era un bărbat care mergea în spatele meu. La o distanță suficient de mică încât să-mi dea disconfort. Nu m-am stresat. Locuiau mulți astfel de bărbați tineri în zonă. Am continuat să merg. Am ajuns la aleea dintre blocuri. Blocuri în oglindă, de-o parte și de alta. Scara mea era ultima pe dreapta. Am intrat pe alee. Bărbatul m-a urmat. A început să se nască un sentiment de anxietate care creștea ușor. Am încercat să-mi liniștesc creierul spunându-i că e ok, e foarte posibil să locuiască la unele din scări. Să nu ne agităm.

Am ajuns în dreptul scării mele. În continuare, venea după mine. Deja nu mai era loc de liniștire. Mi-am scos cheile din geantă. Aveam interfon cu șanț. În care trebuia băgată cartela. Deci era nevoie de precizie, nu de mână tremurândă cum aveam eu în acel moment.

Am ajuns în fața ușii de la intrare. Și m-am întors spre el. Câștigase teren, ajunsese deja lângă mine deși eu grăbisem puțin pasul. Când m-am întors, am observat două aspecte:

• Era mai scund decât mine. Un oarecare avantaj pentru mine
• Avea pantalonii-n vine. Și-o freca cu o mână. Cu cealaltă a încercat să pună mâna pe mine, în timp ce zicea „mamă ce c*r ai. Mamă ce c*r ai”. Repeta asta obsesiv. Al doilea avantaj pentru mine era că era cu pantalonii-n vine.

L-am înjurat. L-am împins. Și-am fugit. Am alergat mereu destul de repede și în facultate încă eram în formă foarte bună. În picioare aveam niște bocanci ușori. Că, apropo, era iarnă.

Am fugit

... fără să mă uit înapoi. Ușa de la intrarea în bloc nu reușisem s-o deschid. Și poate că a fost mai bine așa. Cine știe cât de blocată aș fi fost în bloc, între etaje, fără ca vreun vecin să deschidă ușa, indiferent cât ar fi auzit țipete. Pentru că nu aș fi tăcut.

Am fugit și m-am oprit în primul chioșc. Spre norocul meu, lângă bloc, la vreo 50m, era un chioșc deschis non-stop. Când am ajuns în fața chioșcului am îndrăznit să mă uit înapoi. Da, alergase după mine. Dar când a văzut că ajung printre oameni s-a oprit și-a făcut cale întoarsă.

Am intrat în chioșc. Acolo, alți doi bărbați. Mi-era tare greu să respir liniștită. Unul din ei, destul de în vârstă, era vânzătorul. Celălalt, un client. Care stătea de vorbă cu vânzătorul. În primă fază m-am făcut că vreau să cumpăr ceva. Dar nu-mi ardea de asta. Și mi-era rușine să le spun ce se întâmplase. Dar, în cele din urmă, am zis. Și asta pentru că voiam să stau acolo cât mai mult. Pentru că în mintea mea era doar: „știe unde stau. Dacă s-a întors și mă așteaptă? Dacă a reușit, cumva, să intre în scară și mă așteaptă acolo?”

M-a lăsat să stau acolo cât aveam nevoie, fără să cumpăr nimic.

După vreo 15 minute, când am terminat de tremurat, l-am întrebat dacă m-ar putea însoți până la scară. Vânzătorul era un bărbat înalt. Considerabil mai înalt decât mine. Spre deosebire de abuzatorul meu. Voiam să fiu acasă. În camera mea. Cu lucrurile mele. În siguranța mea. Și, deși erau toate la câțiva metri distanță, păreau groaznic de departe și de neatins.

A refuzat. Sub pretextul „Păi dacă mă ia la bătaie? De ce să mi-o iau eu pe degeaba?”.

Nu am mai avut argumente. Mi-a închis gura cu asta. Lipsa de empatie tranșantă n-a lăsat loc de discuții. După alte câteva minute mi-am făcut curaj să plec. Singură. Am avut noroc că acel idiot plecase. Însă eu nu am nicio amintire între momentul când am ieșit din chioșc și până am ajuns în casă.

Ajunsă acasă, i-am povestit omului cu care eram în relație ce mi se întâmplase. Și-a și mi-a jurat că nu mă va mai lăsa niciodată singură. Că mă va duce mereu până acasă. Și a făcut-o. Două săptămâni. După care lucrurile au revenit la „normal”.

Părinților mei nu le-am povestit niciodată. Pentru că m-am temut de „păi sigur, că umbli noaptea pe străzi. Ia să nu mai ieși din casă”.

Și acum tremur și am un nod în gât scriind astea.

Au fost patru „actori” principali în această întâmplare. Trei dintre ei bărbați:

Abuzatorul

Lipsă de empatie. Ghidat doar de impulsuri primare. Care privește alți oameni (în special femeile) ca fiind un drept al lui. Genul de om cu care n-ai cum să câștigi.

Dacă fugi, de ce fugi? (țipase după mine să vin înapoi când am fugit de el).

Dacă stai, paralizată de frică, ești curvă. Să nu uităm că, inclusiv în timpul unui viol, vaginul femeii se umezește și poate inclusiv să apară orgasmul strict ca o reacție fizică de apărare.

Dacă îl reclami, nu se rezolvă nimic.

Dacă nu te comporți ca o victimă, e pentru că ți-a plăcut.

Vânzătorul de la chioșc

Martorul neimplicat. Ăla care consideră că și-a făcut datoria doar pentru că nu a făcut mai rău. Ăla care e atât de dezinteresat (și poate chiar deranjat că e scos din rutina lui) că nici nu-i trece prin cap să sune la poliție. Să ofere o vorbă bună. Sau să încerce să afle ceva mai mult.

Toate demonstrate prin acea simplă și scurtă întrebare retorică „de ce să mi-o iau eu degeaba?”.

Relația mea abuzivă

Îmi vine în minte o analogie. Adolescenta din Birmingham, violată într-o gară. După ce reușește să scape, oprește o mașină să ceară ajutorul. Șoferul, la rândul lui, o violează și el.

Pentru că (iar cu asta abia acum am făcut legătura), în cu totul alt context, Claudiu (așa îl cheamă pe cel cu care am fost într-o relație abuzivă) mi-a spus, cu multă ură și dorință de a mă răni: „Mulțumește-i lui Dumnezeu pentru curul ăla pe care ți l-a dat”.

Pentru că nu i-a păsat, realmente, de ce se întâmplă cu mine. Pentru că și pentru el eram, de multe ori, un obiect.

Eu

Poate te-ai întrebat cum eram îmbrăcată. Că, desigur, este una din primele întrebări sau idei preconcepute. Păi hai să-ți zic. Deși este 0 justificare pentru o așa întâmplare. Aveam o geacă neagră. Neagră, da? Negrul noaptea nu iese în evidență. Niște blugi drepți (nu strâmți), vechiuți și decolorați. Nimic sexi. Și niște bocanci de munte. Nimic sexi din nou. Pentru că, să nu uităm, eram în relație cu un abuzator narcisic. Nu aveam voie să mă îmbrac prea sexi.

Eram cu părul prins și nemachiată.

Dar, repet, NU există vreo justificare pentru așa ceva. Și știi de ce? Pentru că a justifica un abuz e ca și cum ai spune:

Un bărbat n-are minte deloc. Funcționează doar pe impulsuri primare. Și e ok!

Un bărbat e lipsit de control. Oricât ar încerca, nu poate să se abțină. Și e ok!

Un bărbat habar n-are ce e aia respect. N-a învățat niciodată și nici n-are nevoie. Și e ok!

Un bărbat are dreptul la orice. Și e ok!

O femeie, în schimb, NU are drepturi.

Ești de acord cu astea? Ți se par normale? Înseamnă că n-ai o părere prea bună nici despre bărbați, este? Pentru că afirmațiile de mai sus arată că bărbatul e doar un animal primitiv.

Sau poate ai o ură viscerală față de femei și consideri că merită ele să sufere pentru ceva. Caz în care e nevoie să te uiți la rana ta.

Eu nu am fost învățată să mă rușinez de mine. Nu mi s-a spus că TREBUIE să rămân într-o relație abuzivă.

Însă am învățat, crescând cu critică, să fug de ea. Am învățat că e rău ca cineva important să se supere pe mine. Că, atunci când se supără, primesc tratamentul tăcerii și tratamentul tăcerii e cel mai groaznic lucru, cel mai mare abandon. Că eu sunt vinovată pentru supărarea celuilalt. Că nu există comunicare. Și că voi fi abandonată.

Și am învățat că sunt singură. Că trebuie să mă descurc singură. Că trebuie să mă lupt singură. Că ajutorul nu va veni.

Ani, mulți ani mai târziu, pentru mine, lucrurile s-au schimbat. Am lucrat mult cu mine să ajung în punctul în care să știu ce fel de oameni merită să fie lângă mine. Să cer ajutorul și să știu că-l primesc. Iar când nu-l primesc și am dreptul să-l primesc, să urlu asta. Să audă toată lumea.

Să împărtășesc aceleași valori cu oamenii dragi. Să învăț să aleg și construiesc contexte în care să nu mai fiu singură.

Iar astea sunt lucruri normale.

Ce nu e normal, în schimb, este ca aceste abuzuri să existe în continuare. Iar eu, acum mai mulți ani, mi-am promis mie că nu voi trece pe lângă așa ceva fără să intervin. Într-un fel sau altul.

Pentru că mi-aș fi dorit, în timpul relației mele abuzive, să fie măcar cineva care să-mi zică „părăsește-l. Dă-l dracului de aici”. Dar nu a fost nimeni care să zică asta.

Pentru că mi-aș fi dorit, când eram în chioșc, ca acel vânzător să-mi zică măcar o vorbă bună. Dar nu s-a întâmplat.

Pentru că meritam.

Și și tu meriți. Să nu uiți asta.