Povestea concedierii mele

Acum mai bine de 15 ani mă întâlnisem cu gașca să jucăm un whist. Eram mulți, jucam și pe perechi, ca să nu rămână nimeni pe-afară. Evident, mai mult contau discuțiile dintre noi decât jocul în sine. Whistul era doar un pretext. Și din caterincă am ajuns și la ceva mai profund. Una din povești fiind că partenerul cuiva din gașcă dispăruse la un moment dat în mod misterios din viața ei. S-a făcut nevăzut. Și așa s-a încheiat relația. Mulți ani au trecut și fata a mers mai departe, a început o altă relație, sănătoasă, frumoasă. Iar unul din amicii ei a dat întâmplător pe stradă peste cel care se făcuse nevăzut. N-au vorbit. Dar el, amicul, a fost atât de afectat încât n-a putut să-i spună ei că l-a întâlnit decât după câteva zile. M-a surprins ceea ce a zis pentru că nu avea legătură cu ea deloc. Avea legătură cu șocul lui.

Avea nevoie să treacă el peste emoția aia ca să poată să verbalizeze ce s-a întâmplat. În același fel am avut nevoie de foarte mult timp (niște ani) să pot vorbi fără griji despre ceva ce mi s-a întâmplat.

Am fost concediată dintr-o poziție de manager. Era un startup românesc. Firma crescuse de-a lungul timpului multicel deși avea și are doar un singur client din Franța. Dar client mare. Am fost la interviu la ei. Am trecut prin procesul normal. Întâi cu firma de recrutare pe urmă cu managerul angajator (care era și CEO-ul companiei). Per total mi-au făcut o impresie foarte bună până când managerul mi-a spus „căutăm pe cineva ca manager de recrutare acum pentru că o s-o dăm afară pe fata care este acum manager. Nu face treabă bună”. Mi-a ridicat un semnal de alarmă. De ce nu face treabă bună? În ce fel a fost ajutată să facă o treabă bună? Mi se va întâmpla și mie chestia asta? Și ce înseamnă, în fond, treabă bună? Avea niște obiective clare?

Am dus la capăt interviul. Mi-au făcut oferta dar nu eram convinsă. Nu de ofertă, aia era bună. Ci de lucrat acolo. Așa că am mai solicitat o întrevedere. Ceva informal unde să am șansa să cunosc mai mulți oameni din companie (mereu îmi încurajez clienții să treacă și prin pasul ăsta). Mi s-a oferit asta. Îndoielile tot nu mi s-au risipit dar am decis să merg împotriva instinctelor mele. Postul era fain tare. Urma să coordonez echipe de recrutare și sourcing din diferite locații, să călătoresc, să pun la punct procesele. Spre deosebire de postul de pe care voiam să plec, unde mă plictiseam teribil. Așa că am acceptat. Iar experiență în recrutare deja aveam. Fusesem manager de echipă deja în două posturi diferite unde și recrutasem oameni, lucrasem și ca recruiter, mă specializasem în facultate pe psihologie organizațională și resurse umane. Aveam și atestat de inspector HR care îmi dădea și informațiile legislative. M-am gândit că, clar, mie nu mi se poate întâmpla să mă dea afară.

Și-am acceptat postul.

Mi se spusese de la bun început că poziția va implica mult travel. Însă nu știam cât. Dar am aflat. Oh, ce-am mai aflat. Din a doua mea zi am urcat în avion și-am plecat în țară. Am avut două zile la dispoziție să cunosc echipele din cele două locații unde fusesem. Vibe-ul nu era cel mai bun dar am pus asta pe seama faptului că trec și ei printr-o schimbare, nu se simt confortabili și până ne acomodăm unii cu alții durează. După două zile am venit acasă. Era vineri noapte. Duminică am plecat din nou. În Franța. Unde am stat trei săptămâni. Iar acolo a început semnarea sentinței mele. Acolo am aflat că firma din România este identică în structură și proceduri cu cea din Franța. Că totul trebuia să fie aliniat la dungă. Timp de o săptămână am fost într-un training de leadership. Foarte bun trainingul și trainerii. Foarte bun. Am avut multe de învățat. Strictețe maximă, în schimb. Nu aveam voie nici un ochi să aruncăm la telefon. Sunt foarte de acord că atunci când mergem la un curs e important să fim prezenți 100%. Însă reguli atât de stricte nu mă făceau decât să vreau să stau și mai mult pe telefon.

Când se încheia trainingul, cam cu maxim o oră înainte de terminarea programului, mergeam la birou, lângă echipa de recrutare din Franța, și îmi mai trăgeam sufletul (prin asta a se înțelege că citeam din mailurile ce veniseră pe parcursul zilei și mai lucram la planul ce mi se ceruse de către management).

După ce prima săptămână s-a încheiat, am avut în program să merg în magazinele clientului. Unde am primit o vestă și trimisă la muncă. Mi s-a spus să aranjez marfa pe rafturi. O zi într-un magazin, o zi în alt magazin. A fost o experiență interesantă care să mă ajute să înțeleg mai bine cum funcționează totul în business. Restul perioadei (pentru că am stat acolo trei săptămâni) am stat cu omologul meu din Franța care mi-a povestit despre procese. Și mi-a punctat cât de puțin se respectă procedura de către echipa din România. Am luat la puricat procesul din România vs. cel din Franța. Și nu vedeam nicio diferență. Niciuna. Dar aveam de investigat și cu echipa cum procedează ei.

Am revenit în țară. Și la o săptămână am plecat în Tunisia. Era parte din echipă și acolo. Acolo am stat doar o săptămână. Una din zile a fost folosită să ne întâlnim cu companii externe de recrutare care să ne ajute să recrutăm un profil dificil. Alte două zile cu echipa, pentru a-i cunoaște și a înțelege procesele. În una din aceste zile am lucrat împreună cu recruiterul la o prezentare. Urma să fie o vizită acolo de la higher management și el trebuia să prezinte ce pregăteam noi. Prezentarea respectivă a fost făcută și validată împreună cu coordonatorul de recrutare care era și ea acolo împreună cu noi. În ziua prezentării eu plecasem înapoi în România.

Până la final am rămas în România. M-am uitat pe procese, am însoțit oamenii în interviuri, le-am dat feedback, am făcut ședințe 1 la 1, am pus la bătaie inclusiv un plan de dezvoltare pentru echipă.

La două săptămâni după am fost dată afară.

Ce mi s-a reproșat?

• Că în training nu eram 100% implicata pentru că de două ori mi-am aruncat ochii în telefon;
• Că după ce terminam trainingul nu mă duceam să stau cu echipa din Franța. Probabil să stau în sufletul lor, nechemată, să-i întreb eu pe ei la ce lucrează;
• Că prezentarea din Tunisia fusese jenantă și că trebuia să anunț că omul nu era pregătit. Eram șocată. Coordonatorul de recrutare fusese acolo și totuși eu eram cea trasă la răspundere. Eu, cea nouă care abia se obișnuia cu lucrurile;
• Că nu trebuia să fac plan de dezvoltare pentru echipă. Treaba mea era doar să mă asigur că procesul este respectat și să dau afară oameni. Nu mi s-a menționat cum și când și de ce. Doar să mă apuc să fac curățenie;
• Asta nu mi s-a spus în mod direct dar era evident că omologul meu din Franța nu mă avea la suflet. El nu fusese deloc de acord cu planul meu de dezvoltare și îmi ceruse să verific cu managerul meu dacă i se pare o idee bună. Lucru pe care l-am făcut. Ea mi-a spus inițial că e o idee bună. După care ei doi au apucat să vorbească. Și la următorul 1:1 cu ea mi-a spus „de ce ai făcut asta? Eu nu ți-am cerut așa ceva”. Așa e, nu-mi ceruse. Dar mesajul clar fusese altul;
• Că nu am planul meu de intervenție făcut. Deși aveam. Plan de vizite la client, la echipă. Plan de revizuire cu echipa a proceselor, a mesajelor, a modalității de lucru etc. În ziua în care am fost dată afară fix asta mă pregăteam să prezint. Mi s-a zis că era prea târziu. În a doua lună de muncă acolo era prea târziu. Trebuia să-l fi avut, probabil, din perioada de training în Franța.

În retrospectivă e mult mai bine că s-a întâmplat asta. MULT mai bine. Dar atunci a durut. Enorm. Pentru că mă gândeam „Am fost concediată. Cum o să mai pot eu să am credibilitate în fața clienților mei? Cum să fiu eu sinceră și să spun de ce nu mai am job?”. Mă și invalidase foarte mult experiența pentru că mi se spusese că nu sunt deloc bună la lucrurile la care știam că sunt bună.

În primul rând, pe lângă furie pentru nedreptatea pe care o percepeam, era fenomenal de multă rușine. Cum să mi se întâmple tocmai mie așa ceva?

Acum, foarte mulți ani mai târziu, îmi dau seama că nu a fost vina mea. Și, la fel ca-n seara de whist, avem nevoie să putem procesa emoțiile înainte de orice, ca să putem să procesăm și rațional. Mi-a luat mult. Dar sunt în sfârșit acolo.

Și am mai lucrat cu oameni care au trecut prin experiențe similare. Și cărora le-a fost greu să mai încerce, să mai caute joburi. Încrederea le era atât de zdruncinată că nu mai considerau că merită nici măcar să meargă la un interviu. E foarte trist că se întâmplă asta, că nu suntem onești în procesele de recrutare cu oamenii și că le vânăm fiecare greșeală în loc să-i ajutăm să fie mai buni.

Ce a fost stricat durează mult mai mult să fie reparat decât ar fi durat să fie bine îngrijit în primă fază. Dar cu ce putem începe este:

Da, am fost concediat(ă). Dar nu e vina mea.