Voi vă certați vreodată?

„Voi vă certați vreodată? Cum sunteți când vă certați?”.

Am fost întrebați asta recent de către un prieten drag nouă. Și întrebarea asta m-a uns pe suflet. Pentru că, deși știam că D. este cel mai bun partener/iubit/prieten/soț pe care-l puteam aștepta de la viață, e plăcut să ți se spună lucrul ăsta. Să știi că e ceva ce se vede în exterior.

Acum câțiva ani, într-o discuție de grup apropo de relații destrămate, altcineva ne-a spus „dacă nici vouă nu vă iese, atunci ce speranță să mai avem”.

Și de ceva vreme mă tot gândesc la cum am ajuns noi așa. Sigur, a fost o chimie imensă de la început. O comunicare extrem de deschisă și o atracție foarte puternică. Dar sunt lucrurile astea suficiente pentru a menține ceva trainic pe termen lung? O colegă de liceu obișnuia să spună „trebuie să iubești rațional”. Noi, romanticele clasei, o contraziceam spunând „pfff, atunci nu te poți dărui 100% iubirii respective”.

Și dacă, totuși, adevărul este undeva la mijloc?

Iubirea necesită un efort continuu

Într-una din plimbările noastre de la începuturile relației, i-am spus „vreau o iubire care să mă consume”. Iar el mi-a zis că doar așa știe să iubească. Deci partea cu romantismul în care te pierzi și iubirii căreia te dăruiești e atinsă. Dar partea rațională? Asta, pentru mine cel puțin, apare în momentul în care fluturii începutului se duc. Și da, din păcate se duc. Iar aici intervine rațiunea, decizia de a rămâne în acea relație, de a vedea beneficiile și de a conștientiza că iubirea necesită un efort continuu, conștient, susținut.

Ce înseamnă asta?

• Pentru noi, orgoliile nu au ce căuta. Dacă am greșit, va conta mai mult repararea conexiunii dintre noi decât să dau eu bine, să câștig eu disputa;
• Îmi iau timp să-l observ. Să-mi reamintesc continuu ce-mi place la el, pentru ce-l apreciez. Și îi spun lucrurile astea. Iar ăsta tot un mindset este: să îi spun creierului să se concentreze pe calități, pe lucrurile bune;
• Când ceva mă supără, nu țin în mine. Îi spun și am grijă la cuvintele pe care le folosesc astfel încât să nu sune a reproș. Bineînțeles că nu-mi iese întotdeauna. Dar este ceva ce îmi propun mereu, în mod conștient să fac;
• Îl privesc mereu ca fiind ȘI cel mai bun prieten al meu. Persoana către care mă duc atunci când am orice de împărtășit, când veau pe cineva cu care să impart bucuria sau când am nevoie de un umăr pe care să plâng;
• Încerc, la rândul meu, să-i ofer tot ceea ce-mi oferă și el mie.

Sunt întrebată adesea în terapii cum de sunt unele cupluri care n-au probleme și nu se ceartă. Și, invariabil, răspunsul meu e mereu același: toți au probleme în cuplu. Însă există două modalități de abordare: ori ascund lucrurile sub preș ori iau viața-n piept și-și fac din soț/soție un adevărat partener în menținerea relației.

Așadar, cum suntem noi când ne certăm? Suntem oameni. Da, ne certăm. Dar ne găsim mereu calea înapoi unul către celălalt.

Voi cum sunteți atunci când vă certați?