Trauma e ce se întâmplă în interiorul tău ca rezultat a ceea ce ți s-a întâmplat

Trauma is what happens inside you as a result of what happened to you. – Gabor Mate, the Wisdom of Trauma

Povesteam cu un client din terapie despre dificultatea de a comunica uneori în relațiile cu ceilalți. Și își punea, normal de altfel, întrebarea: „oare ceilalți cum de nu au probleme?”.

Răspunsul este că toți au probleme. Unii nu le discută niciodată și aleg să le bage sub preș, alții au trecut printr-un proces extins de autocunoaștere și înțelegere a propriilor nevoi, au învățat să comunice asertiv și să rezolve lucrurile între ei, departe de ochii celorlalți.

Însă probleme toată lumea are.

Ce se întâmplă de cele mai multe ori într-o relație este că mergem către partener și-i spunem ce ne deranjează. Iar partenerul poate avea o reacție care să ne facă să ne simțim prost. Fără să-și dorească asta neapărat, ci cauzat de mai multe motive potențiale (încă nu există o calibrare, nu a reușit să-și gestioneze emoțiile, mesajul a constituit un trigger pentru el etc.).

Iar creierul nostru, ușor ușor, dezvoltă o așa-zisă fobie. Pentru a dezvolta mai departe e necesar să explicăm puțin procesul formării unei fobii:

Să presupunem că mergem pe stradă, pe drumul obișnuit către muncă. Pe neașteptate, în fața noastră, cade un ghiveci. Nu ni se întâmplă fizic nimic însă creierul nostru începe să proceseze bazat pe emoții, pe sperietură: „Aoleu, ce putea să mi se întâmple, aoleu ce periculos e pe aici. AOLEU!”.

Iar noi nu reținem niciodată doar faptele concrete. Creierul le codează bazat pe emoții, pe modul de interpretare, pe experiența anterioară. Și o mare șansă în acest caz este ca el să rețină acea amintire în felul următor: „ce s-a întâmplat ieri, pe drumul obișnuit către serviciu, a fost foarte periculos. Drept urmare, să merg pe acolo e periculos, pot să mă rănesc grav”. Așa că a doua zi voi lua decizia să evit, în mod proactiv, acea parte a drumului.

Creierul va adăuga această evitare peste prima amintire și va întări teama de acel loc, făcându-mă să evit în continuare. Și tot așa, în fiecare zi, adăugând strat peste strat de frică, nelăsându-mă să interpretez și factual, rațional prima întâmplare.

În același mod se întâmplă și în relația de cuplu. Dacă partenerul reacționează într-un mod interpretat emoțional de mine ca fiind dureros, creierul îmi va spune să mă feresc deși, în fapt, nevoia reală și sănătoasă este cea de exteriorizare și rezolvare. Nu înseamnă neapărat că acest lucru este o fobie, însă procesul de formare este similar.

Revenind la titlul acestui articol (“Trauma is what happens inside you as a result of what happened to you.”), ce se întâmplă în momentele creării unei fobii, în momentele deconectării în relația de cuplu este apariția singurătății. Oamenii nu ajung să aibă în sine o fobie de avion, spre exemplu, pur și simplu. Ci acea fobie apare în urma exteriorizării unei frici care apoi este neînțeleasă/ridiculizată de cei dragi. Iar în momentele de frică cea mai mare nevoie a noastră este de a nu fi singuri. De a fi înțeleși. Lipsa acestei conexiuni întărește teama și faciliteaza instalarea fobiei, gândul irațional fiind „trebuie ca cineva să mă audă și înțeleagă la un moment dat”.

Iar legătura cu relațiile de cuplu este simplă: când celălalt nu mă înțelege și îmi dă „dismiss”, mă simt singur. Iar reacția explicabilă este una din următoarele: țip ca să mă fac auzit, mă închid în mine și refuz să mai vorbesc iar distanțarea nu întârzie să apară, cer ajutor în altă parte căutând înțelegere și atenție.

Ce putem face?

Prima dată e să înțelegem procesul de mai sus. Și e important asta pentru că ne ajută să ne dăm seama că și celălalt are emoții. După care cel mai important și relevant lucru pe care-l pot face e să fac ceva diferit. Să comunic emoția pe care o am.

Să luăm un exemplu: să presupunem că sunt supărată pentru că partenerul meu niciodată nu duce gunoiul, oricât de mult l-aș ruga.

• În loc să-i spun „niciodată nu vrei să duci gunoiul când te rog, nu ești în stare să mă ajuți”, care este perceput fără dubiu ca un reproș, primul lucru pe care am nevoie să-l fac este să identific emoția pe care o am când observ că partenerul meu nu duce gunoiul. Poate simt supărare, tristețe că nu sunt auzită, dezamăgire că fac totul singură;
• Ulterior e important să nu fac presupuneri. Să nu gândesc „clar nu-l duce pentru că nu-i pasă de mine”. Pentru că nimeni nu are un glob de cristal să citească gândurile celuilalt;
• Așadar, folosind acești doi pași de mai sus, reformulez mesajul în modul următor: „Când nu duci gunoiul atunci când te rog, mă simt tristă (emoția identificată) și aș vrea să înțeleg ce se întâmplă (nu fac presupuneri ci rog clarificare)”.

O astfel de modificare în modul de comunicare va genera clar o schimare și în celălalt. Și, poate cel mai important lucru de reținut: noi nu-i putem schimba pe ceilalți. Ne putem schimba pe noi și să observăm ulterior cum ceilalți fac și ei modificări datorită schimbărilor noastre.

Succes 😊. Și aștept cu mare drag să-mi spui cum, dacă și ce a funcționat pentru tine din cele de mai sus.