Everything you want is on the other side of fear

„Urăsc să vorbesc la telefon. Parcă am o fobie de asta”. Mi-a zis în timp ce eram la coadă la… nici nu mai știu ce și nici nu contează așa de tare. Știam de ce urăște. Când era mic, tatăl lui, pentru a-l face să fie probabil descurcăreț, îl punea să dea telefoane în locul lui, unor oameni pe care nu-i cunoștea uneori, să rezolve probleme care pe el nu-l interesau.

Și mi-am reamintit de ce uram să vorbesc și eu la telefon. Când eram adolescentă vorbeam în draci la telefon. Nu aveam mobil. Avusesem unul în clasa a noua și îmi fusese furat. Așa că rămăsesem doar cu sfântul fix. Pe care, literalmente, îl înroșeam. Vorbeam cu prietenele, cu colegii, cu câte-un băiat din când în când (mai des decât aș fi recunoscut vreodată în perioada aia). Și problema nu era asta. Era faptul că telefonul era în sufragerie. Era telefon cu fir, d-ăla cu rotiță. Iar ai mei erau mereu mereu în sufragerie, uitându-se la televizor. Auzind tot ce vorbeam.

Iar mama m-a crescut cu ironii și sarcasmuri venite des. Parcă mereu trebuia să fiu în gardă. Și la fel era și cu telefonul. Simțeam că trebuie să am grijă ce vorbesc, cum, cât, pentru că altfel iar o să primesc ironii și comentarii.

Însă un lucru e cert: frica/fobia are multe lucruri ce o construiesc, încet dar sigur. Pentru că noi nu ne amintim evenimentele în sine. Ne aducem aminte de ultima dată când ne-am adus aminte de ceva. Iar amintirile sunt mereu incomplete, neconforme cu faptele concrete. Mintea minte. Și astfel, punând strat peste strat de amintiri eronate, fobia se instalează din ce în ce mai puternic.

Aceste două exemple sunt însă ceva ușor, ca șprițul de vară. Sunt practic doar niște inconveniente.

Acest articol face parte din seria #povesteata, articole la care au contribuit, în mod anonim, și cititorii. Iar mai jos poți citi povești mai mult sau mai puțin tulburătoare despre frică și fobii. Pentru că unele dintre ele sunt puternice. Sunt blocante. Țipă să fie scoase.

Paște, 2017. Aveam 6 luni de când îmi luasem râvnitul carnet de conducere. Trecusem de 2 ori prin experiența examenului: la 20 și acum la aproape 30. Știam că sunt un om ambițios și că timpul sau vârsta nu sunt impedimente pentru a-mi îndeplini visul de a deveni șoferiță. Doar că, cu cât aștepți cu atât îți croșetezi mai multe gânduri: “e mai scumpă școala”, “cum să îmi planific ziua să fac orele cu instructorul”, “dacă nu o să iau iar examenul”? Într-o zi mi-am luat inima în dinți și am zis că acum e momentul să devin “independentă”, pentru că oricum ceilalți (prietenii și familia) nu vor fi mereu disponibili când voi avea eu nevoie.

Eram entuziasmată, știți sentimentul acela de împlinire, că ai făcut ceva bun, că ți-a ieșit, că nimic nu mai contează și că vrei să împărtășești cu ceilalți reușita ta? Mi-am propus ca în acel an să îmi petrec Paștele acasă, cu ai mei. Am străbătut drumul București – Iași, fără incidente, am mers regulamentar, cu Rock FM în fundal, neștiind încă cât voi rămâne prin împrejurimi. 3 zile mă gândeam eu în primă fază. În duminica de Paște era stabilit să mergem la slujba de prânz la o mănăstire în apropiere de oraș și apoi să luăm picnicul acolo. Aveam 50 km/h, mama în spate, tata în față. Îi plăcea să știe că sunt în siguranță lângă el și “conduce” cot la cot cu mine. O curbă, un sat, nicio mașină pe stradă. Mama mă punea la curent cu ultimele noutăți din familie. Eu eram atât de bucuroasă că suntem împreună și că în sfârșit sunt eu la volan și nu tata. Când deodată, bulversată, în aceeași curbă, apare în mai puțin de o fracțiune de secundă, ceva albastru care seamană cu o bucată de masina. Se aude un zgomot asurzitor, eu sunt aruncată de pe carosabil pe maidanul verde. Nu reacționez, nu am când, nu știu ce mi se întâmplă, nu auzeam nimic în jur, ai mei nu mai existau, îmi dau seama că nu mă opresc, nu știu cum să mă opresc. Am fost zeci de secunde în transă, în blocaj. Nu înțelegeam ce fac și unde sunt. Știam doar că nu o să ajung bine și că o să ne lovim. Doar că nu știam cum și când.

Poc, poc, poc, intru în gard, în curte și apoi în casa omului. Un om care avea o casă pe marginea drumului. Îmi bătea inima ca la cursa de cai, eu eram tot blocată și înfricoșată de-a dreptul. Timp de câteva secunde nu a reacționat nimeni. Toti am fost loviți, însă la scară mică. Tata a fost singurul care s-a dat jos din masină. Avea o durere de spate cruntă. “De ce nu ai pus piciorul pe frână?”. Întrebarea asta a alimentat blocajul care se instalase. Eram la faza în care nu înțelegeam ce mi s-a întâmplat și cum acea mașină albastră a ajuns să întoarcă în curbă. Măcar a oprit, a venit la noi și ne-a întrebat dacă suntem bine. Eu nu eram evident prezentă, încă blocată la volan, începusem să plâng de la atăta blocaj. Șoferul de la mașina albastră era băut, era sătean și ducea un ceaun la nunta fiicei sale din sat. A întors în curbă pentru că îi era lene să mai meargă 3 metri în față, să întoarcă unde era vizibilitate. Panicată, i-am zis că e nebun și că poate să omoare oameni. Începusem să țip de ciudă. Poliția nu i-a luat niciun punct, iar carnetul a rămas tot în buzunarul lui. Asta m-a înfuriat și mai mult, pentru că dacă eram în locul lui și începătoare pe deasupra, îmi lua și carnetul și hainele de pe mine.

Mașina s-a reparat într-o lună, fusese avariată grav, gospodăria săteanului la fel, a primit banii necesari pentru reconstrucție, ai mei la fel, bine, câteva analize și s-a dovedit că rănile nu erau grave. Eu în schimb am rămas cu o frică imensă de a conduce, de a mă urca la volan și de a merge printre sate. Timp de 2 ani am avut vise că îmi apare o mașină albastră în față și că mă lovește instant fără ca eu să am vreo șansă să fac ceva, să reacționez într-un fel. A trebuit să fac și câteva ore de terapie, să povestesc terapeutului pas cu pas ce s-a întâmplat, să disecăm etapă cu etapaă să văd unde s-a instalat frica și de ce e atât de adâncă. M-a sfătuit să mă urc la volan tot într-un sat, dar pe o stradă mai puțin circulată, să merg câțiva metri să văd cum mă simt. Cu inima cât un purice și cu 1000 de gânduri negative, am făcut-o și pe asta. Îmi tremurau genunchii, mâinile, simțeam cum inima iese din piept, făceam ochii mari să văd fiecare muscă din fața mea. Eram asistată, dar n-a contat. Mi-era frică de fiecare mașină sau bicicletă de pe stradă, chiar și de cele închipuite de mine. Frica era atât de lipită de mine, încât știam că nu o să mai conduc vreodată. Am ieșit leaorcă din mașină. Știam că revenirea mea pe șosea va fi imposibilă dacă voi continua așa. Bucuria celor 6 luni de condus a fost spartă în doar o fracțiune de secundă. A fost nevoie de 4 ani, terapie, discuții cu oamenii, urmărit video-uri motivaționale pe youtube, plânsete, cărți citite despre conducerea preventivă. Toate despre cum să îți învingi frica de condus după ce ai avut un accident. Și nu din vina ta. Dar cel mai tare în toată povestea asta m-a ajutat faptul că îmi schimbasem jobul, iar acesta îmi solicita prezența la câteva cursuri la munte. Managera mi-a zis “Conduci?”. Eu: “Da”. Super, de mâine vei avea mașină și te deplasa cu ea când vei ține cursuri la Bușteni. În acel moment am spus un “Da” automat pentru că în adâncul inimii știam că fricile mele se vor stinge dacă voi conduce iar, câte puțin, chiar și așa, urcându-mă cu toate la volan. Apoi, nu voiam să mă dezamăgesc mai mult decât o făcusem în toată această perioadă. Stima de sine în zona asta era oricum la pământ. Mi-a mai fost necesar încă un an, cu un om alături pe locul din dreapta, să prind iar curaj și să pot spune “Conduc din nou, în siguranță” și orice mașină ar veni, eu sunt acolo, cu frică cu tot, să depășesc momentul critic.

În viață, oricât de nedrept ne pare un moment (pentru că eu așa am crezut în toți anii aceia) și oricâte frici activezi și strângi din nedreptatea respectivă, știi că de tine depinde să te ridici și să înveți din nou să mergi cu fricile la braț. Până când nu te împrietenești cu propriile frici și nu îți ridici ștacheta (spui “DA” unor noi provocări), vei rămâne în același loc rece, incapabil să te bucuri de reușitele tale.

Vindecarea are nevoie de martori

Trauma povestită este una reală. Iar cauzele ce stau la baza formării ei sunt și pot fi multiple:

  • Conștientizarea a ce putea să se întâmple;
  • Vinovăția față de sine și mai ales față de cei ce erau alături în mașină;
  • Sentimentul de responsabilitate, ce merge mână-n mână cu cel de vinovăție;
  • Furia din cauza nedreptății cauzate atât de evenimentul în sine cât și de atitudinea poliției;
  • Spaima îngrozitoare la ideea pierderii vieții;

Iar peste fiecare amintire a momentul respectiv, se adăuga un nou strat de frică, un nou strat de „condusul în sate este teribil de periculos, trebuie să evit acea situație cu orice preț”.

Terapia funcționează (printre altele) după un principiu puternic. Vindecarea are nevoie de martori. Pentru că trauma se formează în prezența altora.

Iar cititoarea noastră (și contribuitoarea la seria de articole) și-a depășit trauma doar însoțită. În primă fază de terapeut și ulterior de copilot. Pentru că în depășirea traumei avem nevoie să auzim că suntem suficient de buni, că suntem valoroși că putem. Și avem nevoie să vedem asta atât prin ochii noștri cât și prin ochii celorlalți.

Fricile sunt unele învățate prin experiența personală. Cum este și cea de mai sus. Însă pot fi transmise, „predate” de către persoanele importante din viața noastră, încă din fragedă copilărie. Cum este și povestea următoarei cititoare:

Toată viața mea a fost guvernată de foarte multe frici care s-au diminuat mult în timp pentru că am învățat să le gestionez și să le înfrunt. Dar am două frici principale care încă persistă: 1. frica de a fi abandonată de către cei pe care-i iubesc și cei care mi-au arătat și m-au făcut să cred că și ei mă iubesc pe mine și 2. frica de a nu fi suficient de bună în orice, oricât și oricând, indiferent cât mă străduiesc.

Din cauza lor nu am dat curs multor oportunități. Nu am făcut multe lucruri pe care le puteam face sau am fugit și m-am retras, nu m-am prezentat la concursuri, am evitat discuții în cuplu care ar fi lămurit și însănătoșit relația sau ar fi încheiat-o dacă era toxică.

Ceea ce am învățat în ultimii ani, după ce a trebuit să înfrunt ambele frici, după ce am fost părăsită din diverse motive și nici nu am fost suficient de bună, este că everything you want is on the other side of fear. Relația mea cu aceste mari frici față de acum mulți ani este mai bună pentru că mi le înfrunt și mi-am dat voie și să greșesc sau să nu fiu suficient de bună.

Cred că fricile astea mi-au confirmat că toata viața suntem work in progress. Viața e o suită de victorii, ideally tot mai multe, presărată și cu momente în care ele continuă să-și arate capul și cred și vreau să cred că fiecare mic pas pe care-l fac în a fi mai bună în gestionarea acestor frici contează și mă face un om mai bun și mai uman.

De fapt în cazul de mai sus, prima frică este strâns legată de a doua. De ideea de a nu fi suficient de bună. De credința că dacă nu fac ceea ce cred eu că se așteaptă celălalt, nu voi fi suficient de bună și mă va abandona. Dacă nu sunt exact așa cum se așteaptă celălalt, nu merit să fiu iubită.

Și o perioadă pare să funcționeze. Adică, nu e nimic complicat, nu? Urmăm niște instrucțiuni iar dacă fac întocmai, n-are ce să fie greșit. Ca atunci când urmăm o rețetă de mâncare. Dar și la rețete, uneori nu avem făina potrivită, greșim cantitatea de zahăr, punem caise în loc de prune, uităm prăjitura prea mult în cuptor.

Când urmăm prea mult instrucțiunile și dorințele celorlalți, identitatea noastră se pierde. Nu mai știm cine suntem și cine putem deveni. Și atunci răspunsul la întrebarea „cum fac să fiu suficient de bună?” vine cu atât mai greu. Pentru că fiecare persoană pe care o vom întâlni va avea propria sa rețetă pentru noi.

Criticii pe care noi îi avem nu sunt ai noștri. Sunt mesaje pe care le-am auzit des de la ceilalți și pe care am ajuns să ni-i asumăm ca fiind ai noștri. Să ne comportăm cu noi înșine așa cum persoanele importante din viața noastră se comportau cu noi când eram copii și personalitatea noastră era încă în formare.

Iar mesajul de la următoarea cititoare este de-o putere incredibilă:

Uhhh… fobii… temeri… un subiect dificil și un field day pentru un psiholog în ceea ce mă privește.

Unele persoane au lucrurile astea bine definite, pe “pătrățica” lor, ceea ce face să fie mai ușor de gestionat atunci când apar, dacă se poate spune așa.

Eu fac parte din altă categorie, a persoanelor care, în mod ironic… au fobii de fobii.

Pentru mine nu există noțiunea de fobie, temeri, eșec. Doar gândul mă enervează că mi-ar fi frică de ceva, că aș fi îngrijorată de ceva sau că nu aș putea realiza ceva. Ar însemna că aș avea o slăbiciune iar pentru mine așa ceva… nu există în vocabular. După cum bine știi, încăpățânarea-i specifică până la cer și înapoi dar factorul psihologic mi se pare unul dintre cele mai dăunătoare dintre toate categoriile și adeseori greu de gestionat, pentru că (culmea) repercusiunile sunt la nivelul fizicului și nu la nivelul psihicului, corpul suferind ca o bucată de carne aruncată într-un pahar cu acid fiind mâncată bucățică cu bucățică până se dezintegrează.

Singurul lucru pozitiv, să zicem, este că nu prea există exteriorizare și că nu există transmiterea obsesivă a culpabilității ci automatisme de “auto-critică”.

Tot acest război intern este, uneori, atât de obositor și debilitant… it really sux sometimes. 🙂

Eșec? Literalmente prefer să îmi strivesc capul de pereți în încercarea de a duce la capăt un lucru decât să nu îl fac sau să recunosc că nu pot.

Frica? O slăbiciune. Nu există în vocabular.

Fobie? Din nou, slăbiciune, nu există în vocabular.

Aș fi vrut să pot da vina pe mediul în care am crescut, pe educația primită pentru felul în care sunt dar, cu timpul, am ajuns să realizez că asta sunt, că așa m-am născut, că face parte din adn.

Cel mai enervant este că, datorită disimularii de a arăta vreo urmă de slăbiciune, la exterior este totul frumos și bine. În schimb, în interior… nu am crezut vreodată cât de mult poate afecta psihicul corpul în halul ăsta încât să dea în hemoragie internă datorită stresului, afecțiuni cardiace serioase sau chiar leucemie 🙂

“Remediul” pentru această “boală” de cele mai multe ori mi s-a spus că este nepăsarea, mentalitatea de “ducă-se, fie ce o fi, aia e”. Am încercat, mici momente au fost în care a mers dar tiparul a ceea ce sunt m-a adus înapoi la setările din fabrică.

Frica mea nu este că voi muri în vreun accident sau omorâtă de cineva, le consider banale și normale, ci faptul ca voi muri consumată pe interior de către mine însămi.

Unele persoane nu sunt conștiente de toată treaba asta dar, atunci când conștientizezi problema și știi ce fel de taur călărești, se creeaza un fel de ceas în interior la modul “mai ai yy:mm:dd de trăit” care îți creează o stare atât de persistentă și de intensa încât nimeni și nimic nu o poate schimba. Ceasul meu îmi indică 35-40 de ani and it’s so so so fcked up 🙂 nu pot exprima senzatia pe care creierul și corpul mi-o transmit. Într-un fel îmi este frică de ceea ce se va întâmpla dar pe de altă parte îmi și doresc să se intample doar ca să pot exprima intensitatea sentimentului, ca atunci când va fi să pot zice “ha! ți-am zis că maxim 35-40 de ani!” celor care zic “du-te, dom’le, ca ești nebună…”.

Frica face asta cu tine și corpul tău: te rupe în două. Pe de-o parte în dorința de a fi așa cum te vrea societatea și pe de alta ce simți înăuntrul tău. Iar demonii cei mai mari sunt cei proprii. M-a tulburat mult citirea acestui mesaj pentru că îmi dau seama de puterea acestei frici/traume și analizării sursei ei. Ca în orice tratament, importantă este tratarea cauzelor și nu a simptomelor.

Însă mesajul cel mai important cu care poate aș începe în această frică și în multe frici este acesta: eu merit să… (insert orice pozitiv și care ajuta aici).

Pentru că frica îmi spune că nu merit. Nu merit să-mi fie mai bine, să mă relaxez, să mă eliberez, să respir, să fiu. Și de fapt meriți. Meriți tot ce este mai bun.

Pentru mine teama și scârba de vorbit la telefon s-au rezolvat prin expunere. Prin natura meseriei mele a trebuit să dau multe telefoane. Să rezolv lucruri rapid. Și această expunere m-a „vindecat”. Însă nu toate se rezolvă fără intervenție din extern.

Cere ajutorul.

Pune-ți întrebarea: ce înseamnă să fiu suficient de bun/ă pentru mine?

Spune-ți ție că meriți ce este mai bun. Învață-ți creierul ce și cum să gândească.

Caută oameni care să fie alături de tine și să te susțină. Pentru că vindecarea are nevoie de martori.

Meriți!