Ea nu mai este. Nu mai există niciunde!

Recent am avut o realizare importantă: îmi este o frică oribilă de singurătate dar în același timp foarte multe din acțiunile și deciziile importante din viața mea merg către a fi 100% independentă. Pe anumite planuri, bineînțeles, nu pe toate.

Brené Brown, în deja celebra-i carte Curajul de-a fi vulnerabil, foarte corect spune că e imposibil să te bucuri de iubire profundă și absolută dacă nu te deschizi și către posibilitatea suferinței.

Extrapolând, stau și mă întreb acum: oare cum anume mă aștept eu să nu mă simt singură dacă unele acțiuni ale mele duc către independență fără echivoc?

Am avut de aproape când mă știu o frică fantastică de moarte. Și este aceeași frică oribilă de moarte care mă face să sper și să caut semne în cele din jurul meu că există o viață după moarte. Că ne vom revedea cu toții într-un alt plan sau o altă dimensiune.

Bineînțeles toate acestea se leagă și de teama mea de schimbare. Sunt perfect de acord că schimbarea e bună. Schimbarea aduce cu sine creștere, evoluție, fericire, îmbunătățire, vindecare, renunțare la obiceiuri vechi și încorsetante. Dar asta nu face cu nimic mai ușor sentimentul de ruptură atunci când intervine o schimbare majoră.

Se ia deci frica mea de singurătate, se adaugă frica de moarte la care se pune topping de frică de schimbare.

Ce au toate trei în comun? Pierderea. Despărțirea de ceva drag. Și imposibilitatea de a face ceva. Neputința.

Irvin Yalom (psihiatrul pe care-l citesc fără să respir aproape) spune că cu cât trăim o viață mai cu sens, cu atât despărțirea de cele lumești va fi mai ușoară. Însă în egală măsură și el, un pragmatic convins, la moartea soției sale a început să nutrească gânduri de spiritualitate și reuniune cu soția sa. Gânduri care imediat însă erau anulate de gândirea sa rațională: „ea nu mai este. nu mai există niciunde”.

Astfel se explică în egală măsură și încercarea mea de a fi independentă. Dorința de a face o inevitabilă despărțire mai ușoară. Ce-mi aduce asta însă? Foarte multă încărcare. Sufletească, la muncă, în task-uri și în gânduri.

E ceva ce îmi doresc în continuare? Încă încerc să mă decid. Balanța a început să se încline ușor-ușor către nu. Îi voi da voie să se încline către nu. Pentru că o viață de control aproape continuu nu aduce prea multe beneficii pe termen lung.

Așa cum bine spune și vorba „bucuria împărtășită se dublează, durerea împărtășită se înjumătățește”.

Sunt sigură că vezi și tu multe beneficii în a împărtăși cele bune și cele rele cu cineva. Suntem ființe sociabile în fond și la urma urmei. Ne doare rana? Ne doare. Dar neputința împreună e mult mai suportabilă.

Toate au nevoie de timp. Oferă-ți-l. Însă nu trece peste ce ți se întâmplă fără să încerci să le înțelegi. Orice decizie luăm în viața asta, renunțăm la ceva. Oare acel lucru la care renunți acum, prin decizia de independență merită acea satisfacție care nu este pe un termen atât de lung pe cât ne-am dori să fie?