Afis train the trainers

Guess I’d rather hurt than feel nothing at all

Îmi plac serialele de femei. Și alea cu liceeni. Și alea cu siropoșenii. Da, da, în adâncul sufletului tot femeie am rămas, deși unii m-ar contrazice foarte repede.

Revenind la seriale. Întâmplarea face ca în ultima vreme să mă uit la două seriale (Firefly Lane și The Bold Type. În curând termin și eu Netflixul) în care subiectul principal era și este prietenia dintre femei. Prietenia aia de lungă durată, trainică, care învinge orice obstacol și trece testul timpului și-al greutăților. Femei care se susțin indiferent de situație.

Și mi-a adus aminte că-mi lipsește treaba asta. S-o iau cu ultima dată când am mai avut în viața mea prietenele alea de suflet cu care stăteam zilnic la gargară și ne povesteam toate cele.

Eram în perioada facultății. Și în viața mea erau N., A. și I. Eram nedespărțite. N. chiar a locuit cu mine o perioadă. A. îmi era prietenă din liceu. I. îmi era colegă de facultate și ne vedeam zilnic. Mergeam la shopping împreună prin toate magazinele ieftine și ne lăsam acolo salariul minuscul de studente pe fustițe și bluzițe ieftine. Și ne plăcea la nebunie.

Cu toate trei totul s-a terminat brusc. I. a dispărut la terminarea facultății după ce mi-am exprimat, poate prea agresiv, dezacordul meu profund asupra unei nesincerități de care a dat dovadă. N. și A. au coalizat împotriva mea. Pe la spatele meu. Și a durut foarte tare. Atât de tare încât am zis „eh, știi ceva? I’m a strong independent woman”. N-am eu nevoie de nicio bff.

„Dragoste cu sila nu se poate”

Am mai încercat eu ani mai târziu. Cu C. și G. C. a dispărut brusc, n-a mai știut nimeni de ea. Iar G., ehe G. Ea își amintea de mine doar când îi era rău. Până când la un moment dat am spus eu stop pentru că nu era corect față de mine. Și la G. a durut teribil.

Însă n-am avut ce face. Dragoste cu sila nu se poate. Nu mai simt însă nevoia acum să nu am bff. Ba impotrivă. Mi-ar plăcea o astfel de relație. Să ieșim la un prânz, să vorbim toate tâmpeniile. Să ieșim la cumpărături și să fie totul simplu.

Dar mi-am dat seama că acest lucru nu se mai poate. Sau poate nu pentru mine. Poate relațiile astea trebuie să înceapă de foarte tânăr. Sau poate doar n-am avut eu norocul ăsta. Și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi dau seama că de fapt ce doare acum este un gol. Un gol care în prezent nu poate fi umplut de ceea ce ar fi trebuit să fie acum mulți ani.

Atunci prietenele mă ajutau să iau decizii. Să mă descarc. Să ventilez. Să ies în oraș la cumpărături.

Acum, datorită meseriei mele și formărilor mele, pot lua deciziile singură fără să simt nevoia să dezbat ore-n șir cu altcineva. Al meu SO e mereu alături de mine, mă ascultă și mă ajută să mă descarc și să ventilez. Am prieteni apropiați, bineînțeles. Vorbim zilnic. Dar nu în același mod în care o făceam în adolescență, evident. Problemele sunt altele, abordarea este diferită. Iar hainele mi le cumpăr online pentru că nu am răbdare să pierd timpul prin magazine și aparent mă pricep foarte bine să estimez ce mi s-ar potrivi.

Mie-mi lipsește ceva ce nu se mai poate. Și dacă stau bine să mă gândesc, sentimenul este de fapt de ciudă. Ciudă că s-au terminat așa, că a fost nedrept pe alocuri și că n-am avut prea mare putere sau control. Heh, viața.

Ce-am învățat din toate experiențele astea este că atunci când ești tânăr, e o loterie. Sistemul de valori și principii nu este clar format. Comunicarea este mult mai brută și mai necizelată. Emoțiile sunt mult mai puternice. Iar noi, oamenii, avem nevoie de emoții. Multe. Pentru că suntem ființe mult mai emoționale decât ne place să credem. Și să simțim ceva, chiar dacă rău, e mai bine decât să nu simțim nimic („Guess I’d rather hurt than feel nothing at all.” – Știau Lady Antebellum ceva).

Dar faptul că am simțit asta și am avut parte de așa ceva în viața asta, oh, reală binecuvântare. Pentru că nu vine mereu și când vine, posibil să nu țină.

Așa că mergi și mulțumește-i prietenei/prietenului tău. Meritați amândoi asta. Și știu și eu că am mulți oameni în viața mea care merită acum să le mulțumesc.